Ana Ilca Mureșan vine din Câmpia Transilvană, cu o admirabilă încredere în vitalitatea folclorului autentic și ne dă speranța că nu e totul pierdut, sufletul satului e încă viu, că se mai poate cânta, că mai există folclor necontrafăcut. Vocea și timbrul ei au vocația spațiului deschis, sună natural pe o cărare din pădure, între dealuri, sau pe ulița satului. Dar și pe scenă. Ana Ilca Mureșan cântă, cu versul și cu starea sufletească. Cântecele ei sunt când dulci ca mierea, când iuți ca poprica, sunt când certărețe, când tandre, când nu-și mai încap în portative de bucurie, când cad în melodii amare și nostalgii după paradisul pierdut al tinereții. Aici e pornită să dea foc lumii, chiar și în fundul apei, aici e gata să o protejeze ca pe un lucru fragil și drag, făcându-i casa în oiagă, aci aprinde cârciumile, aci îi ard călcâile când aude cetera, aci blesteamă să „ardă pădurea” și să sece apele, aci e în stare să coase cu acul frunzele de crengi în toată pădurea, ca să nu se scuture toamna, aci e gata să facă iubirii casă în rai...